„Nu mă bagă nimeni în seamă.” Cum îți dai seama dacă un copil are dificultăți de integrare sau trece doar printr-o perioadă dificilă

„Nu am cu cine să mă joc”, „nimeni nu mă alege în echipă” sau „nu mă bagă nimeni în seamă” sunt replici care îi îngrijorează pe mulți părinți. Cât de des ascund o problemă reală de integrare și când fac parte din experiențele normale prin care trec copiii? Specialiștii explică semnele la care părinții ar trebui să fie atenți și ce pot face pentru a-i ajuta pe cei mici fără a interveni excesiv.

„Nu mă bagă nimeni în seamă.” Sursă foto: Shutterstock

Replica „nimeni nu vrea să se joace cu mine” îi face pe mulți părinți să creadă că fiul sau fiica lor este respinsă de colegi. Însă lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple. O discuție recentă din comunitatea r/Preschoolers de pe Reddit arată cât de diferit pot percepe copiii relațiile cu cei din jur.

Un tată povestește că băiatul său, în vârstă de aproape patru ani, îi spune de câteva luni că nu are prieteni și că nimeni nu vrea să se joace cu el. Copilul revine asupra acestui lucru aproape în fiecare seară și, uneori, începe chiar să plângă. Totuși, atunci când părinții au discutat cu educatoarele, acestea le-au spus că băiatul se joacă normal cu ceilalți copii și că, atunci când rămâne singur, o face de cele mai multe ori din proprie alegere. La o petrecere la care au participat recent, tatăl l-a urmărit jucându-se mai bine de trei ore cu alți copii, însă, în drum spre casă, băiatul i-a spus din nou că: „nimeni nu a vrut să se joace cu mine”.

Povestea a stârnit nenumărate reacții din partea altor părinți, mulți dintre ei spunând că au trecut prin experiențe similare.

De pildă, cineva a comentat că, în cazul copiilor lor, replica „nimeni nu vrea să se joace cu mine” nu însemna că aceștia erau excluși de grup, ci că lucrurile nu ieșiseră așa cum își imaginaseră.

Un alt părinte a povestit că a înțeles, în timp, că fiul său nu suferea pentru că era respins de ceilalți, ci pentru că își dorea să joace un anumit joc, iar colegii preferau altceva.

O altă mamă a descris aproape aceeași situație, spunând că fiica ei folosește frecvent aceeași expresie, deși, în realitate, este inclusă în activitățile grupului.

„Fiica mea spune mereu «nimeni nu vrea să se joace cu mine», dar ceea ce vrea să spună, de fapt, este: «ei voiau să facă X, iar eu voiam să fac Y», chiar dacă o includeau în jocul lor”, a mărturisit ea.

Au fost însă și părinți care au observat o diferență între felul în care copiii descriu ziua petrecută la grădiniță și ceea ce văd educatorii.

„Fiul meu îmi spune asta de un an, dar când îi întreb pe educatori, râd și îmi spun că se joacă cu toată lumea”, a adăugat altcineva.

Toate aceste experiențe împărtășite în comunitate ridică aceeași întrebare pe care și-o pun mulți părinți: când este vorba doar despre o emoție de moment și când astfel de replici pot ascunde dificultăți reale de integrare?

„Replicile de tipul «nu mă bagă nimeni în seamă» pot fi fie un semnal de moment (tristețe, oboseală, o ceartă, o schimbare de clasă), fie indiciul că copilul nu reușește să se conecteze cu alți copii. Diferența o facem atunci când comportamentul se repetă”, explică Luminița Tăbăran, psiholog clinician, pentru „Adevărul”.

Potrivit specialistei, există copii care au pur și simplu o zi mai dificilă, însă există și situații în care problema apare de fiecare dată când trebuie să intre într-un colectiv nou sau să interacționeze cu persoane pe care nu le cunosc.

„Uneori poate fi vorba doar de o zi proastă și atunci se întâmplă ocazional. Însă, de cele mai multe ori, copilul nu știe cum să comunice cu persoane străine, fie copii, fie adulți. Acasă nu îți dă impresia că are probleme de comunicare, dar acest comportament apare doar într-un mediu sigur, pe care îl cunoaște. Mai plastic spus, copilul nu știe ce să spună după «bună ziua», iar atunci evită contactul și se retrage,” continuă Luminița Tăbăran.

Când nu mai este vorba doar despre o zi proastă

Specialista atrage atenția că părinții nu ar trebui să tragă concluzii după un singur episod, ci să observe dacă aceleași mesaje și comportamente se repetă în timp.

„Deseori este vorba de o dificultate de integrare. Replici de genul «îi aleg mereu pe alții», «nu contez», «mereu rămân singur» se repetă foarte des. Copilul poate începe să evite sistematic grădinița sau unele grupuri sociale”, subliniază ea.

Dincolo de ceea ce povestește copilul, mai spune Luminița Tăbăran, este important ca părinții să înțeleagă ce anume îl face să se simtă astfel, nu să caute imediat cine este vinovat. În multe situații, dificultatea nu este că ceilalți copii îl resping, ci că celui mic îi este greu să inițieze relații sau să se adapteze regulilor unui grup.

„Părinții trebuie să discute cu copilul și să vadă care sunt dificultățile. Poveștile terapeutice pot ajuta foarte mult, pentru că fiecare copil are cel puțin o calitate pe care grupurile o pot aprecia. Stima de sine și încrederea în sine cântăresc foarte mult”, adaugă aceasta.

Și alte mărturii din comunitatea r/Preschoolers arată că percepția copiilor poate fi diferită de ceea ce observă adulții. De exemplu, un părinte povestește că fiul său spune aproape în fiecare zi că nu are cu cine să se joace. Totuși, când se uită împreună la fotografiile făcute la grădiniță, copilul începe să îi povestească despre jocurile avute cu ceilalți copii.

„Uneori cred că pur și simplu nu are încă o noțiune clară a timpului. Poate că, pentru un minut sau două, a rămas fără un partener de joacă, iar acel sentiment i-a rămas în minte mai mult decât restul zilei”, explică acesta.

Un alt părinte spune că a schimbat complet modul în care își întreabă copilul despre ziua petrecută la grădiniță, iar răspunsurile au devenit mult mai clare: „În loc să îl întrebi dacă nimeni nu s-a jucat cu el, încearcă să îl întrebi cu cine s-a jucat. Uneori spune că «nimeni nu s-a jucat cu mine» doar pentru că ceilalți copii nu au vrut jocul pe care îl propunea el, deși l-au primit cu bucurie în jocurile lor.”

Aceste exemple nu înseamnă că dificultățile de integrare nu există. Ci arată că, înainte de a concluziona că un copil este respins de grup, părinții au nevoie să înțeleagă contextul în care au apărut aceste trăiri și dacă se repetă în mod constant.

Capcana în care cad mulți părinți

Din dorința de a-și proteja copilul, unii părinți ajung fie să îi minimalizeze trăirile, fie să creadă că vor rezolva problema dacă intervin imediat. În realitate, ambele reacții îi pot face mai mult rău decât bine.

„Părinții tind să ignore semnalele sau să le minimalizeze, însă ele sunt importante, pentru că pot apărea autodevalorizarea («eu sunt de vină»), izolarea sau somatizarea (dureri de burtă sau de cap înainte de unele întâlniri), fără cauze medicale clare”, crede Luminița Tăbăran.

În opinia sa, uneori chiar modul în care adulții comunică acasă poate alimenta sentimentul copilului că nu este suficient de bun.

„O altă cauză poate veni chiar din familie, când părintele compară performanța copilului cu a altora, ceea ce poate duce la autodevalorizare”, continuă aceasta.

La fel de frecventă este și tendința părinților de a încerca să rezolve ei conflictul cu colegii sau de a interveni de fiecare dată când copilul întâmpină o dificultate.

„O altă greșeală a părinților este încercarea de rezolvare a problemei. Ei trebuie să învețe copilul cum să își rezolve singur problemele, nu să intervină activ”, subliniază specialista.

În loc să îi spună imediat că lucrurile nu stau așa sau să caute o soluție în locul lui, adulții ar trebui să îi ofere copilului spațiu pentru a vorbi despre ceea ce simte și să îl încurajeze să găsească propriile variante de răspuns.

„O strategie bună este să separi emoția și să o validezi («înțeleg că te doare») și apoi să treci la ce este de făcut («hai să vedem ce ai putea încerca săptămâna aceasta»),” este de părere Luminița Tăbăran.

Timiditatea nu înseamnă că un copil are dificultăți de integrare

Faptul că un copil vorbește mai puțin, intră mai greu în vorbă cu ceilalți sau preferă să observe înainte de a intra într-un joc nu înseamnă automat că are dificultăți de integrare. Specialista spune că unii copii au abilități sociale bune, însă au nevoie de mai mult timp pentru a face primul pas.

„Nu trebuie să uităm că sunt copii timizi, introvertiți, care pot avea capacitate socială, dar inițierea este mai grea; au nevoie de «poduri» (întrebări simple, roluri, perechi de lucru),” susține aceasta.

Situația se schimbă atunci când copilul trece prin experiențe repetate de respingere. În timp, acestea îi pot influența felul în care se raportează la ceilalți și îl pot face să evite din start interacțiunile sociale.

„Copiii cu istoric de respingere pot deveni hipervigilenți sau anxioși, ceea ce scade șansa de a intra natural în joc,” avertizează psihologul.

Luminița Tăbăran spune că literatura de specialitate arată că respingerea socială repetată poate crea un cerc vicios. Copilul începe să evite interacțiunile de teama unui nou refuz, iar, pe măsură ce se retrage, are tot mai puține ocazii să își dezvolte relațiile și abilitățile sociale. În timp, pot apărea stresul, anxietatea, scăderea stimei de sine, rezultate școlare mai slabe sau comportamente de adaptare nesănătoase.

Când este momentul să apelezi la un specialist

Faptul că un copil spune, din când în când, că nu are cu cine să se joace nu înseamnă automat că are dificultăți de integrare. Însă, dacă astfel de mesaje se repetă săptămâni sau luni la rând, sunt însoțite de refuzul de a merge la grădiniță ori la școală, de retragere socială sau chiar de dureri de burtă și de cap fără o cauză medicală, părinții ar trebui să ceară sfatul unui specialist.

„Ajutorul specializat este potrivit când nu este doar o «problemă socială», ci devine o afectare persistentă a funcționării”, recomandă Luminița Tăbăran.